Î.C.C.J. – Completul de 5 judecători
DOSARUL NR. nr.1479/1/2017
Materia: Civil
Stadiul procesual al dosarului: recurs
Obiectul dosarului: abatere disciplinară magistraţi
NCPC (hot.3J/2017-Consiliul Superior al
Magistraturii – Secţia pentru judecători)
Complet: Completul de filtru – Civil 1
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul MANEA GHEORGHE,
general de brigadă magistrat, judecător la Curtea Militară de Apel Bucureşti, cu
domiciliul ales la Curtea Militară de Apel Bucureşti, Şoseaua Progresului nr.41,
sectorul 5, Bucureşti,
în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară Bucureşti, Bulevardul Regina
Elisabeta, nr.40, sectorul 5, în dosarul nr.1479/1/2017,
în conformitate cu art.490
alin.(2) cu referire la art.471 alin.(6) din C.proc.civ. depun
RĂSPUNS LA ÎNTÂMPINAREA
Inspecţiei Judiciare a
Consiliului Superior al Magistraturii, formulată în dosarul nr.1479/1/2017
privind recursul meu declarat împotriva hotărârii nr.3 J din 15 martie 2017
pronunţată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului
Superior al Magistraturii în dosarul nr.32/J/2016, comunicată mie la data de
27.06.2017, astfel:
I.A. Nu rezultă deloc din întâmpinarea intimatei dacă Inspecţia
Judiciară ar recunoaşte existenţa unui
drept al justiţiabilului (inculpatului) la un judecător determinat strict în
conformitate cu legislaţia naţională, drept care guvernează domeniul alcătuirii
în concret a completului de judecată, ca parte a dreptului său la un proces
echitabil – dreptul la un tribunal
stabilit de lege, prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
art.6 paragraful 1 şi consacrat prin hotărârile Curţii Europene aşa cum au fost
ele arătate în cererea de recurs.
B. Nu rezultă explicit din respectiva întâmpinare dacă intimata
Inspecţie Judiciară consideră că încălcarea acestui drept fundamental al
inculpatului, ca nulitate absolută a desfăşurării procesului penal, şi, în
general, dacă încălcările drepturilor constituţionale sau recunoscute prin Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la competenţă, organizare judiciară
şi procedură, pot fi asanate, acoperite,
îndreptate sau pur şi simplu lăsate la aprecierea puterii judecătoreşti,
care prin hotărâri de respingere a sesizării unor astfel de încălcări flagrante
ale dispoziţiilor legislaţiei naţionale, dispoziţii care dau substanţă, concretizează respectivele
drepturi fundamentale, schimbă conţinutul respectivelor dispoziţii,
transformând„sine die” garanţia reală a normei de organizare judiciară în
„pseudo-garanţii” personale, izvorâte din prezumata „justă apreciere” a
conţinutului şi întinderii respectivului drept fundamental, apreciere
întemeiată pe prezumata „juris et de jure”
a înţelepciunii omnipotente a hotărârilor judecătoreşti (ştiu ei judecătorii ce
fac, iar dacă cumva greşesc, există suficiente căi de înlăturare a urmărilor
păgubitoare), sau nu.
În acest sens, după părerea
mea, este măcar criticabilă afirmaţia din paragraful 7 al paginii 2 al
întâmpinării, în conformitate cu care ar fi lipsită de importanţă părerea judecătorului cu privire la
norma de organizare judiciară şi de constituire a completului de judecată în
concret, atâta timp cât prima declaraţie de abţinere a acestuia formulată pe
temeiul interpretării legalităţii constituirii completului de judecată a fost
respinsă.
Mă întreb, cu titlu de amară
curiozitate, a cui părere ar fi plină de importanţă dacă cea a judecătorului
cauzei este lipsită de importanţă la efectuarea unei judecăţi, cea a
judecătorilor care judecă în accesorii şi adiacente incidente sau aceea a
judecătorilor detaşaţi în forumuri, sau mecanisme administrative sau
administrativ-judiciare, care nu semnează „minute de băgare în puşcărie” a
inculpaţilor ci doar gestionează, prin „interpuşi” drepturile fundamentale ale
justiţiabililor, îndepărtaţi şi detaşaţi de responsabilitatea soartei lor ?
Nu trebuie pierdut din
vedere mai ales faptul că dosarul nr.37/751/2014 al Curţii Militare de Apel
Bucureşti se judeca în ultimă instanţă şi că dacă eu m-aş fi exprimat în sensul
firesc şi asumat public şi consecvent,în toate hotărârile pronunţate şi în
toate discuţiile profesionale purtate, al
prevederii în legea penală a faptei de conducere pe drumurile publice a
unui vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, acea
hotărâre de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei de 2 ani închisoare
anterioare ar fi fost pusă de îndată în executare, iar invocarea dreptului
prevăzut în art.6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ar
fi devenit iluzorie în efecte.
Această abordare
„formalistă” a procedurii penale este cel puţin păguboasă, dacă nu destructivă
pentru justiţia reală, pentru că principiul : „judecă, condamnă, pune în
executare şi pe urmă vedem noi ce se va face prin contestare”, care se încearcă a se impune judecătorului
care a observat încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către Inspecţia
Judiciară şi de către Consiliul Superior al Magistraturii, nu este propriu unui
stat de drept, care astfel ar căuta pentru cetăţenii săi, nu respectarea de garanţii pentru prezervarea
drepturilor, ci remedii pentru a repara încălcarea
lor.
Eu aş fi înclinat să numesc
această abordare ca fiind „Sindromul Ceauşescu”, caracterizată esenţial de
faptul că acţiunea „de dincolo de lege”
a organelor judiciare este justificată prin „comandamente sociale”, iar
judecătorilor li se arată o iluzorie „impunitate”, sprijinită pe atitudinea
„participativ-complicitară” a altor colegi
judecători, materializată în hotărâri cu aderenţă, cu adresabilitate la cazuri
de „incompatibilităţi” şi nu la cazuri de „respectare a drepturilor omului”.
Judecătorul unei cauze
determinate, adică judecătorul aflat în exercitarea funcţiei sale constituţionale,
prin grija şi protecţia acestei Constituţii, este independent şi se supune
numai legii şi nu şi interpretărilor sau constrângerilor administrative, ori
părerilor colegilor lui, opiniilor de conjunctură sau de anturaj şi tocmai de
aceea, în activitatea de judecată acest judecător ar trebui să caute doar respectarea „dreptului” şi nu zona de
confort emoţional, satisfacerea nevoii lui de împlinire a sentimentelor „de
acceptare” socio-profesională şi de apartenenţă la grup sau anturaj.
C. Nu ştiu de ce este atât de „evident”
faptul că art.111 alin.(9) din
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu instituie o prioritate în
modalitatea de „constituire a Completului de divergenţă”, aşa cum ar susţine recurentul, când de fapt „recurentul nu susţine deloc” faptul că
problema priorităţii în constituirea completului de divergenţă ar fi
reglementată de către Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti, ci a susţinut permanent
şi încă susţine că această chestiune
este reglementată de Legea nr.304/2004 prin art.17 alin.(2) ale cărei
dispoziţii au fost preluate „ad-literam” de către respectivul Regulament.
După părerea mea, Consiliul
Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară au mutat problemamodului de constituire a completului de divergenţă
din legislaţia primară în legislaţia terţiară tocmai pentru a evita mecanismele
legale de stabilire a înţelesului unei norme de lege cuprinsă (adică Decizia în interesul legii sau Hotărârea preliminară), singurele
lăsate de lege la îndemâna judecătorilor, pe care eu le-am invocat în apărare cu prilejul judecării pe fond a abaterii
disciplinare reţinute în sarcina mea, şi pentru a da „sens şi putere” demersului lor de a stabili (prin Direcţia
Legislaţie, Documentare şi Contencios şi prin hotărârea pronunţată) a însuşirii
de a fi „nejustificate” sau „justificate” declaraţiile de abţinere luate în
vizorul cercetării.
Mai mult, există o practică judiciară constantăde 5
(cinci) ani la Curtea Militară de Apel Bucureşti de alcătuire a completului de
divergenţă în conformitate cu opinia
ordinii prioritare, care niciodată nu a fost negată sau discutată în mod
instituţional şi procedural, lucru care mă face să cred că opţiunea pentru
punctul de vedere al compunerii completului de divergenţă în contra ordinii de
prioritate este una mai degrabă emoţională decât raţională şi instituţional
corectă.
La fel de neînţeleasă pentru
mine rămâne consecvenţa în susţinerea „punctului de vedere” al „ordinii
indiferente” a constituirii completului de divergenţă, exprimat de vechiul Consiliu
Superior al Magistraturii, transmis Curţii Militare de Apel Bucureşti cu adresa
nr.6765 din 9 mai 2016 şi reţinut ca temei de răspundere a mea pentru
nerespectarea lui în hotărârea nr.3 J din 15.03.2017 a Secţiei pentru
judecători în materie disciplinară a noului C.S.M., şi aceasta după ce prin
adresa nr.7307/2017 din 11.04.2017 noul Consiliu Superior al Magistraturii a
comunicat Curţii Militare de Apel Bucureşti că „dispoziţiile legale nu conferă Consiliului Superior al Magistraturii
competenţa în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor procesual-penale în
materia constituirii completului de divergenţă şi că această competenţă nu
se poate dobândi nici pe cale interpretativă”, adică fix pe dos faţă de punctul
de vedere exprimat în adresa nr.6765 din 9 mai 2016, care a stat la baza stabilirii
caracterului nejustificat al declaraţiilor mele de abţinere şi care, după
dezicerea Consiliului Superior al Magistraturii de el, a fost preluat acum de Inspecţia
Judiciară ca „adevăr evident” cuprins în Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti şi despre care „nu ar mai trebui să discutăm”.
Dar, despre zecile de
hotărâri judecătoreşti date de Curtea Militară de Apel, întotdeauna în contra
acestui punct de vedere, timp de 5 ani, şi care au fost şterse din istoricul
discuţiei într-o după-amiază, când la Curtea Militară de Apel Bucureşti venise
un alt preşedinte şi când se constituise o „morişcă achito-condamnatoare”, ce
scosese de sub judecată, prin achitare
directă în 42 % din cauzele cu care
fusese investită instanţa,sau prin alegere discreţionară după bunul plac al
judecătorilor care stabileau datele de ieşire în divergenţă sau de repunere pe
rol a cauzei, de ce oare nu se vorbeşte nimic în întâmpinarea
referitoare la caracterul „nejustificat” al declaraţiilor mele de abţinere ?
II. Nu profită deloc „tăcerea întâmpinării” cu privire la modul în
care, după ce s-a constatat lipsa
„evidentă” a ordinii de prioritate şi s-a optat (abuziv) pentru întregirea
completului de divergenţă după criteriul
referitor la judecătorul din
planificarea de permanenţă, s-a trecut la constituirea acestui tip de complet, încălcând chiar şi regulile
acestei clamate întregiri prilej cu care au fost lăsate în afara luării în
considerare totalitatea normelor legale naţionale care guvernează această
constituire, în acest nou tip de interpretare.
Astfel, în întâmpinare nu se
vorbeşte nimic despre faptul că, dacă
sub reglementarea vechiului Regulament de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti (Hotărârea Consiliului Superior al magistraturii nr.387/2005) completul de divergenţă se
întregea cu judecătorul din planificarea de permanenţă din ziua repunerii pe rol pentru judecată, sub reglementarea noului
R.O.I.I.J. (H.C.S.M. nr.1375/2015), aplicabil în speţă, completul de divergenţă
se întregeşte cu judecătorul din planificarea de permanenţă din ziua ivirii incidentului.
În dosarul nr.37/751/2014 al
Curţii Militare de Apel Bucureşti incidentul divergenţei s-a ivit în data de
divergenţă 17.02.2016, iar cauza a fost repusă pe rol pentru judecată pe data
de 17.03.2016.
În loc să se aplice
dispoziţiile H.C.S.M. nr.1375/2015 şi să se întregească completul de divergenţă
cu judecătorul din planificarea de permanenţă aferentă zilei de 17.02.2016
(respectiv colonelul Udrea Constantin, care considera că fapta de conducere pe
drumurile publice a unui vehicul cu alcoolemie ce depăşeşte limita legală nu
mai este prevăzută de legea penală, întocmai ca judecătorul colonel Stancu Radu
şi astfel urma să îl achite pe inculpat, în baza art.16 alin.(1) lit.b) teza I
C.proc.pen. aşa cum s-a şi întâmplat prin decizia nr.13/2017) completul de
divergenţă a fost întregit cu judecătorul din planificarea de permanenţă din
data de 17.03.2017 (adică cu mine, care consider că fapta de conducere pe
drumurile publice a unui vehicul cu o alcoolemie care depăşeşte limita legală
este încă prevăzută de legea penală, întocmai ca judecătorul colonel Chiţu
Victor, şi astfel urma să îl judecăm pe inculpat, să constatăm necesară
revocarea pedepsei de doi ani închisoare suspendată anterior condiţionat şi să
dispunem executarea ei în penitenciar, aşa cum se scrie în opinia separată a
deciziei nr.13/2017).
Pentru a pune în ordine aceste
lucruri trebuie observate doar data intrării în vigoare a H.C.S.M. nr.1375/2015
(28.12.2015), încheierea de constatare a divergenţei din data de 17.02.2016
aflată în dosarul nr.37/751/2014 al C.M.A.B. şi planificarea de permanenţă
pentru data de 17.02.2016, aflată la fondul de documentare al cauzei (în care
eu eram al treilea judecător chemat la întregire, chiar al patrulea dacă nu se
măsluia această ordine prin hotărârea Colegiului de conducere al Curţii
Militare de Apel Bucureşti din data de 16.02.2017).
De altfel, printr-o „întâmplare”
(şi prin nerespectarea modului de întregire a completului de divergenţă, din
nou), după suspendarea mea provizorie din funcţia de judecător completul de
judecată de divergenţă din cauza cu nr.37/751/2014 a fost întregit cu
judecătorul colonel Udrea Constantin, iar inculpatul plt.(r) Tertereanu
Gigi-Marian, prin Decizia nr.13/2017a
fost „achitat” pentru că fapta de conducere a unui vehicul pe drumurile
publice, cu o alcoolemie ce depăşeşte limita legală, în opinia judecătorilor
cauzei colonel Stancu Radu şi colonel Udrea Constantin nu mai este prevăzută de lege, în timp ce, în opinia separată,
judecătorul colonel Chiţu Victor, care consideră că fapta este încă prevăzută
de legea penală (şi căruia ar fi trebuit să mă alătur eu dacă nu stăruiam în
declaraţiile de abţinere) a apreciat că faţă de inculpat trebuia dispusă revocarea pedepsei de 2 ani închisoare pronunţată
anterior şi suspendată condiţionat şi dispusă executarea acesteia în
penitenciar.
A achita sau a condamna la
doi ani de închisoare cu executare în penitenciar un inculpat, în funcţie
de o toană, de un moft, de un capriciu, de greşeala unui grefier care
întocmeşte procesul verbal de întregire a completului de divergenţă, sub
coordonarea unui judecător insuficient de dedicat aflării înţelesului real al unei
norme, este tot un lucru, este egal, este indiferent sub raportul desfăşurării
legale a judecăţii ?
Eu, în calitate de judecător
neaparţinător cauzei după regulile naţionale de stabilire a completului de
judecată în concret, nu ader la o astfel de opinie.
III. Nu în ultimul rând, în ultimul paragraf al motivării,
Inspecţia Judiciară susţine că s-a făcut de către Consiliul Superior al
Magistraturii o corectă individualizare a sancţiunii, ţinând cont de toate
împrejurările existente în cauză.
O sancţiune disciplinară,
oricât ar fi ea de mică, de neimportantă, de neînsemnată, nu este niciodată potrivită spre a fi aplicată unui judecător cinstit,
care a stăruit în respectarea drepturilor omului (chiar şi când acest om era un
inculpat si fusese sannctionat pentru infractiunea dedusa judecatii cu fix 3400
lei , adica de 30 de ori mai bland decat judecatorul care ramanea neinduplecat
in judecarea partii doar in conformitate cu drepturile omului stabilite in
Conventia Europeana), asumându-şi pierderi materiale,conştient şi corect
calculate, în cuantum de peste 130.000
lei, şi morale, nedeterminate, prin străruinţă într-o conduită profesională
responsabilă şi dedicată ideii de justiţie corect şi până la capăt înfăptuită.
Pe cale de consecinţă cer să
respingeţi ca nefondate susţinerile din întâmpinare, să admiteţi recursul
formulat şi rejudecând, să casaţi Hotărârea nr.3 J din data de 15 martie 2017 pronunţată
de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al
Magistraturii în dosarul nr.32/J/2017 şi să înlăturaţi sancţionarea mea
disciplinară şi consecinţele ei.
Judecător,
General de brigadă
magistrat
MANEA GHEORGHE
